Avem doar o viata …

M-am chinuit 4 ani sa intru la facultatea de drept, pe vremea cand erau cca 30 de copii pe loc si conta doar memorizarea si parca deloc gramul de minte din cap. Eu eram fix pe invers: imi iesea ganditul cu plusvaloarea si adevarul (chiar daca se refereau la s.s.m.d. si o.n. – pentru necunoscatori: societatea socialista multilateral dezvoltata si omul nou). Esuam cu gratie la prevederile M.A.N. si ale Congresului al tzspelea referitoare la numarul de tractoare si piulite pe care muncitorii se angajau sa le construiasca intru implinirea sarcinilor de partid si de stat.

Pana la urma m-am dus la munca, se saturasera ai mei sa plateasca meditatii, in care eram sublima, dar ii lipseam cu desavarsire de rodul investitiei lor. „Branza buna in burduf de caine” – se aoleau in cor profii si ai mei.

Mai apoi, pe salariul meu fiind, am bagat banii in ceea ce mi-am propus dintotdeauna sa fac… facultatea de psihologie. Insa dupa circa 3 ani, indemnata de oamenii importanti din viata mea si nesustinuta de nimic pe dinlauntrul meu, m-am dus sa cresc copilul pe care il caram in burtica pe la sesiuni.

Apoi am ajuns “doamna de la banca” si am bagat repede o diploma de economist (muncita vreo 5 ani, dar ce mai conteaza) ca altfel nu puteam sa mai existez in corporatiune.

La unul din trainingurile facute a aparut timid capul de ghiocel al intrebarii “si cu ce te jucai cand erai mica?” – ca vezi doamne, intr-acolo se indreapta misiunea si chemarea vietii mele…

Pai…eram prin copaci, cu capra pe miriste la tara la bunici, de-a doctorul, de-a recitatul, de-a cantatul si de-a dansatul, spectacole in holul blocului, si de-a teatrul de papusi facute din linguri de lemn. Pai, hai sa vedem… copaci, capra si doctor – nexam! Iar de restul nu se punea problema, ca nu “se cade, mama… ce meserie e aia, sa canti?” Pai, ma duci la balet de la 7 ani, fac dansuri de vreo alti 7, nu exista Cantare Romaniei fara mine pe scena (si nu stie ea nici in ziua de azi ca, in liceu, minteam ca am cerc de literatura ca sa ma duc la repetitii la piesa de teatru pe care o puneam in scena)… dar astea sunt doar de distractie, nu?

Daca trag o linie si pun totul in balanta, totul a contribuit la omul care sunt acum, dar nimic din ce am facut nu a fost ceea ce ma ardea pe dinauntru.

Am devenit pe dinafara cineva de care totusi imi place. Am devenit pe dinauntru un pompier care a stins orice tentativa de valvataie si dorinte, pana am ajuns chiar sa nu mai stiu cine sunt si ce vreau cu adevarat…

Ce as face daca as putea sa dau timpul inapoi? Cine stie? M-as da rotunda degeaba sa spun ca as face si as drege… Teoria spune ca faci mereu cea mai buna alegere in conditiile date, cu informatiile si stiinta pe care le ai. Deci, cumva „ce ti-e scris, in frunte ti-e pus” se cam verifica.

Prezentul e suma tuturor alegerilor, a deciziilor si a asumarilor de pana mai ieri. Si, daca nu schimbi nimic cand intuitia din tine urla ca “asa nu se mai poate”, sansa sa faci cam la fel, si maine si poimaine, este destul de mare.

Nu pot da timpul inapoi, dar il pot da inainte, sa ma gandesc ca voi spune:

“la un moment dat s-a aprins, totusi, o flacara mica si am simtit ca nu faceam lucruri pentru mine, ca nu sunt eu in viata mea. Fericirea nu are cum sa vina daca ma iubeste cutare, sau daca am nu stiu cati bani in cont si nu stiu cate diplome.

Asa ca am ales sa simt ca fericirea este atunci cand eu ma iubesc si iubesc fara sa astept nimic in schimb. Iubesc si dimineata cu cearcane si riduri si pe aia fara. Si hainele demodate si traficul infernal. Si omul de langa mine si mama cicalitoare. Si guvernantii si impozitele. Si ploaia si canicula… Cum-necum, tot eu am facut ca ei sa existe asa in viata mea.

Si ma bucur de mine bucurandu-ma”

[photo credit: Dylan Thompson on pexels.com]