Cine sunt eu?

Sunt satula sa fiu cine vrea altcineva sa fiu.

Poate nu chiar sa fiu, dar sa ma manifest asa, doar dintr-o parte. Evident, din aia in care ranjetul amar de durere si lupta sa nu se vada. Sa nu se vada nici prea multa fericire sau nebuneala. Orice iese din rand e taxat – “tz tz tz!”… de familie, de prieteni, de partenerul de viata, de colegi, de societate.

Sigur ca unele lucruri e chiar misto sa le tii doar pentru tine sau pentru apropiati, dar ce te faci cand masca ti se lipeste in asa fel incat incepe sa te doara din ce in ce mai tare sa o dai jos?

Pai ori pui de-un ulcer, ori faci mici/mari prostii. Ti se pare ca este inaltator sa contribui pentru altii, dar nu te bucuri nicicum de asta, caci nu faci nimic pentru tine.

Mori cate putin, cu fiecare compromis pe care il faci. Apoi nici macar nu iti mai dai seama ca mori sau ca faci compromisuri. Esti regizorul perfect al unui scenariu care pare o poveste perfecta. E si ceva intriga pe acolo, cateva idei si imagini care pun mici semne de intrebare, dar tiparul e clar… happy end si zambete pe toata linia.
Ce faci insa cand ulcerul nu mai cedeaza la omezul cel de toate zilele, si cand doza de ibuprofen nu mai calmeaza durerea bubuitoare de cap?

Cand nimic nu pare ca iti iese, desi numai tu stii cat se lupta sufletul in tine si mintea sa faci bine, sa creezi… sa corespunzi tuturor asteptarilor…
Cum arata harta vietii tale actuale? Ia si tu o foaie si creioane – carioci – tempera – cum am luat si eu si deseneaza…
Eu am pus tot acolo! Asa credeam… drum, obstacole, eu, familie, floricele si curcubee. Si cand m-am uitat mai bine… doar lozinci. Voci multe si puternice sau putine si suave, dar toate spunand in cor “Fa asa cum spunem noi, ca asa e bine”.

Doar ca vine un moment cand capul chiar iti crapa si urechile nu mai vor sa auda nimic. Surzesti pe bune, umbli prin doctori, cauti remedii, bagi in tine cortizoane, ai un teanc de RMN-uri, te pozitivezi, iti spui ca esti pe drum, ca e doar o etapa… ca lucrurile nu merg pentru ca x y z din afara se intampla.
Si ca tu nu, nu esti responsabil de nimic. Esti doar o mica victima a constrangerilor si a imposibilitatilor de a alege altceva.

Mai este insa o voce mica, acolo. Care voce, satula de cat i-ai inchis gura, incepe sa faca un scandal de nu mai stii ce si cum. Si, pentru ca tu esti in control, de obicei, si stii foarte bine cum sa faci cu intuitia, cum sa faci cu emotia, cum sa iti explici, are nevoie de o forta mare ca sa se faca auzita.
Iti blocheaza proiectele, iti face copilul obraznic, sotul neintelegator, prietenii capata o spranceana ridicata si iti strica de tot si concediul mult asteptat.

E clar ca e timpul sa apuci taurul de coarne… sa te uiti la lozincile cu care defilezi si sa decizi care raman si care se duc.

Sa stergi cu buretele ce scrie pe tabla si sa scrii ce vrei tu sa crezi si ce vrei tu sa iti asumi si cine vrei tu sa fii, de azi incolo.