M-am gandit de multe ori in ultimul timp la vremea cand eram angajata si aveam oameni in subordine.
Sigur ca imi place sa cred despre mine ca eram un lider, care inspira si ii facea pe oameni sa ma urmeze.
Adevarul este insa undeva la mijloc, ba chiar cred ca eram mai mult un manager care isi indeplinea rolul intr-un mod mai cu voie buna si transformand angajatii in clientul intern, caruia trebuie sa ii acorzi o atentie cel putin la fel de mare ca celui extern.
Si pentru ca acum, in procesele de coaching, imi provoc clientii sa gaseasca resurse si in piatra seaca, ma intreb ce as face eu diferit, daca as putea sa o iau de la capat, cu ceea ce stiu acum.
Teoriile de leadership sunt multe, nu as putea spune ca nu le stiam si atunci, doar ca nimeni nu te invata cum sa le aplici, ce sa faci cu feedback-ul primit, cum sa ajustezi cate un parametru pe rand ca sa stii ce a avut exact impact si tot asa.
Daca vrei sa faci ceva la nivelul echipei tale restranse risti sa nu te incadrezi in politica si cultura companiei, iar cei care sunt oricum rezistenti la schimbare iti vor pune bete in roate de nu ai sa mai stii ce si cum sa faci.
Sigur ca aveam modele, niste oameni pe care ii admiram, dar pe care ii vedeam doar in contexte oficiale.
Nu aveam acces la gandirea din spate, la strategia pe care o abordasera ca sa ajunga unde erau si sa faca lucrurile in felul pentru care erau apreciati.
Scriu toate astea la ceas de seara, pe canapea in sufragerie, cu cel mic umbland incoace si incolo cu pumnii plini de piese de lego din care construieste „ceva”.
La un moment dat mi-a adresat o intrebare pe care nu am auzit-o. Si-a dat seama ca nu sunt atenta si a plecat. Nu stiu cate minute a durat, probabil nu multe, a aparut din nou, cu fix aceeasi intrebare (am recunoscut cumva sonoritatea, caci nici de data aceasta nu i-am dat atentie).
A lansat intrebarea, a vazut iar neatentie, stanga-mprejur din nou.
Cateva minute…mutrita lui simpatica iar apare in fata mea.
Desigur, intrebarea…
Era clar ca tre sa ma opresc sa ii dau atentie. Ma intreaba ceva din nu stiu ce auzise la scoala, ii raspund, imi intoarce cuvintele si imi spune ca nu intelege ce zic (romglezismele, bata-le vina) si evident ca urmeaza minunata mea replica „ai sa intelegi cand te faci mai mare”.
De aici pana la nu mai chinui cainele, da-mi sa mananc, mi-e sete, hai sa te joci cu mine nu a mai durat mult. Era clar ca trebuie sa las totul de-o parte si sa-l urmez.
In acel moment m-a izbit o, sa zicem, revelatie, constientizare.
In esenta nu suntem deloc, dar deloc diferiti de un copil de 7 ani cu o cutie de lego si mi-am dat seama de cateva lucruri pe care le-as face atlfel.
1. Focus si perseverenta: cand stii fix ce vrei si ai un scop (obiectiv, tel, vis, ceva, dorinta, zi cum vrei, dar e tot vorba despre destinatia finala la care sa ajungi) ai acel „ceva” in atentia ta imediata. Cauti, faci, modifici, tatonezi terenul, intrebi, esti respins, revii pe usa, pe geam, pe horn, ca Mos Craciun, cu zambetul pe buze si ochii sclipind de incredere ca-ti iese.
2. Lucrul la acelasi nivel. Daca ai oameni pe care ii conduci nu e cazul sa faci pe desteptul sau expertul cu termenii pe care ii stii. Foloseste un limbaj pe intelesul tuturor. Explica-le termenii din prezentarile pe care le faci tu pentru sefii tai. Nici tu nu esti ok cand ei iti spun lucruri din ce fac ei zilnic, lucruri cu care tu nu intri in contact.
3. Stabileste limite, cunoaste-ti nevoile si comunica-le cu claritate.
Stiu ca, daca ceream 20 de minute si comunicam clar ce avea sa se intample dupa aceea, as fi avut linistea pe care mi-o doream.
Tuturor ne place siguranta si surpriza in egala masura….dar doar cele predictibile si placute in acelasi timp. Spune clar cand vrei sa nu fii intrerupt din ceea ce faci. Open space-ul are darul conexiunii, dar dezavantajul lipsei de intimitate tu cu gandurile tale.
Spune oamenilor ce urmeaza sa se intample, consecintele naturale ale actiunilor lor, macar urmatorul pas si cum se incadreaza totul in atingerea cu succes a scopului final.
4. Alterneaza focusul individual cu perioade de conectare. Cand nu au ce face tot timpul, cand nu li se acorda atentie, feedback pozitiv pe micile sarcini zilnice, validare publica pe pasii intermediari atinsi… oamenii sunt fix ca un pici de 7 ani la o coada lunga la supermarket.
Se agita, vorbesc in stanga si in dreapta, isi descopera nemultumiri sau chiar fac lucruri irationale.
Daca ai copii, tu ce ai putea sa inveti din interactiunea cu ei, care poate fi usor aplicat si locul tau de munca?
Sau poate ai un mentor sau esti chiar tu un manager care face lucrurile sa mearga.
Ce faci in mod specific, lucrurile acelea mici, de zi cu zi, care fac marea diferenta.
PS: Impartasaste cu mine si spune-mi daca pot sa dau mai departe, anonim sau nu, ceea ce imi vei spune.