De la un chibrit…

Mi-aduc aminte cum Ioana a purtat, vreo 2 ani de zile, doar negru.  Eram „smechera”, o lasam in pace, apoi o luam prin magazine, asa, ca si cum nimic nu se intampla si o plimbam prin fata rafturilor cu tricouri colorate, fara sa zic mare lucru… doar doar i-o face vreunul cu ochiul. Avea ce avea rabdare si apoi ma intreba: „cauti ceva pentru tine?” „Nu…zic, ma uit si eu, asa…” „hai, lasa uitatul, ca am vazut unul misto la intrare, mi-l iei pe ala?” evident maximul de culoare pe care il putea avea era vreo inscriptie minuscula. alba sau rosie… Apoi s-a trezit intr-o sambata dimineata in fata dulapului spunandu-mi consternata si usor frustata… „auzi? Tre’ sa mergem la cumparaturi… nu stiu ce naiba nu gasesc alt tricou decat negru… vreau ceva verde, imi trebuie la scoala!”

M-am executat fara comentarii si, din ziua aceea, culoarea a revenit in garderoba ei. De ce mi-am adus acum aminte de asta?

Umblam de ceva vreme cu mintea imbracata in tricouri negre… doar mici sclipiri albe sau rosii sparg monotonia… ca intr-o pestera in care, din cand in cand, mai scaperi cate un chibrit sa vezi pe unde esti. Nu pot spune ca negrul nu e confortabil, nu? E la moda mereu, subtiaza, e elegant, sobru, merge la toate ocaziile… si au inventat si deodorant care nu se vede si rola lipicioasa care curata scamele… ce mai! Zau daca mai ai nevoie de ceva.

Tintuita in confortul deplin eram ca intr-o transa, in drumul meu prin pestera, in care lumina nici macar nu pare a isi avea sensul, oricum nu are pe unde patrunde. Se intampla totusi, si unii dintre voi stiu bine ce zic, sa scaperi un chibrit care arde un pic mai mult, suficient cat retinei sa i se faca dor de culoare. Sufletul tanjeste brusc dupa verde si portocaliu, iar creierul, ca un plaman disperat dupa oxigen, incepe sa caute lumina, iesirea din pestera, fara de care simte ca nu mai poate. Mi-a trebuit rutina si liniste sa ma simt bine printre stalactite si lilieci, apoi mi-a trebuit sclipirea unui moment pentru a-mi intelege starea actuala si nevoia reala. Cu un pic de mai multa rabdare, trial and error si perseverenta drumului, cu cineva rabdator si indrumator langa tine, ajungi la noua destinatie luminata si colorata.

Faza e ca oricat ti-ar spune altcineva ca negrul nu iti sta bine,  tu vei continua sa te simti tarat impotriva vointei tale in fata curcubeului. Pana nu constientizezi singur ca vrei si poti sa obtii iesirea din pestera, vei fi convins, ca altii mai demult ca pamantul e plat, ca pestera intunecata e viata si locul si drumul tau.

Momentul sublim este cel in care scaperi chibritul si te umpli, pentru o secunda intreaga, de imensitatea luminii si a unui viitor pe care ai puterea ta sa il creezi.