Pe drumuri de ape

Demult tanjeam dupa o iesire din urbea natala…natura, calatorie, liniste era tot ce imi doream si intamplarea a facut ca sfarsitul acesta de saptamana sa mi se indeplineasca dorinta nerostita.

Mai in natura decat in Delta nu imi imaginez cum sa fii…cu toate formele de viata in permanenta in jurul tau. Labirintul canalelor marginite de pereti unduitori te poarta  printr-o lume rupta parca din documentarele TV.

Senzorii mei sunt ascutiti la maxim, vad, aud si simt parca exacerbat… sunt de-a dreptul ametita de avalansa de perceptii si incerc sa imi dau seama daca e de vina cumva golul care mi se infiripa incet in stomac, odata cu inaintarea barcii pe ape.

Aleg sa ma las prada tuturor senzatiilor si interiorizez fiecare farama din focul de artificii acvatice si vegetale.

Salciile mangaie incet luciul apei cu pletele inverzite. In unele locuri coroanele lor sunt asa de mari incat se unesc si parca strabat coridoarele unei catedrale inutnecate. cotim pe un alt canal si lumina explodeaza. Salciile parca au disparut si, in locul lor, se inalta semete trestii, cu varfuri de ciorchini gata sa infloreasca. prin spatele lanciilor verzi-albastrui se itesc gaturile delicate ale lebedelor, care stau ascunse si privesc tematoare apropierea noastra. Un pic mai in fata, printre frunzele mai mici de papura, starcii cenusii si egretele, ratele si pescarusii par mai curajosi. Barca si zgomotul motorului nu le impresioneaza si isi ridica ciocurile sa ne priveasca, parca asteptand sa fie fotografiate.

Lasam motorul la minim si inaintam incet, sa nu speriem vietatile … cand trecem de ele constat ca peretii de stufaris s-au terminat la fel de brusc cum au aparut si am in fata o intindere de apa cat vad cu ochii.  E lacul Dranov, aflu de la „capitan”. E plin de plauri si de nuferi infloriti. Simt ca sunt pe un taram magic si parca astept ca, din miezul galben de petale sa isi ia zborul fluturi fantastici si zane cu aripi de borangic.

E liniste, o liniste ciudata. Desi nu se aude nimic clar, un murmur de ape si viata ascunsa, de frunze adiate sau plutite lin pe luciul lacului tremura si in sufletul meu.

Linistea se umple incet-incet cu rapaitul usor al ploii, care in cateva secunde se transforma intr-o perdea de apa curgatoare. Daca privesti gol in fata nu iti dai seama unde e lacul si unde e cerul. Apa si intunericul ma inconjoara. Doar galbenul de nuferi sta marturie ca lumea nu s-a intors cu susul in jos.

Pe masura ce ploaia se inteteste intunericul devine definitiv. Lacul s-a terminat si el brusc si am intrat iar pe canale – coridoare imense lambrisate cu salcii, salcami salbatici cu flori ca purpura catifelata. Mi-am pus pelerina si stau in ploaie. Curg odata cu perdeaua intunecata si parca ma scufund in tenebrele involburate. Spuma lasata de barca rasuceste bradisul si il inconjura pe elice, asa ca e nevoie sa mergem inainte si inapoi ca sa putem despleti palele elicei, iar varful barcii strapunge intunericul mov inaintand cu greu.

Celelalte barci au disparut. Incerc sa imi dau daca ne-am ratacit, sau „capitanul” a lasat voit o distanta intre noi. Fata lui e neagra ca si cerul, brazdata de soare si umeda de la ploaie. Cand priveste atent ridurile de pe obraji se intind albe, ca o transcriere a canalelor pe care le strabatem nauciti. Ochii abia mijiti par sa priveasca in gol asa ca nu imi mai fac griji si ma scufund iarasi in perdeaua de apa curgatoare, ca si cum as trece prin mine insumi dinspre cer inspre rau.

Tot pe neasteptate drumul intunecat si ploaia se termina ca si cum doar as fi dat pagina unei carti. Barca s-a oprit pe o bucata de pamant, un luminis dincolo de care se vede o altfel de padure. Se inalta semet frasini si plopi si incredibil de multe ferigi.

Cobor din barca si incep sa ma clatin cand simt pamantul tare sub picioare. „capitanul” mustaceste un zambet, dar nu il bag prea tare in seama. Continui sa merg ca si cum as fi inca pe barca si golul din stomac revine incet-incet. imi ciulesc urechile pentru ca sesizez un vuiet care imi pare cunoscut, dar nu stiu cu ce sa il asociez. Mai fac 20 de pasi si, ca intr-un sir de diapozitive, peisajul se schimba iar brusc… fara margini, luminoasa, involburata, maro-albastrie se asterne sub picioarele mele plaja si marea.

Lumina, caldura,  – mi-am dorit visceral sa le simt… ma intind pe nisipul plin de scoici, imi scot hainele groase si incaltamintea. sideful stralucitor e cald, iar marea, care imi mangaie picioarele val dupa val, e calda si ea. Ascultandu-mi parca tacuta ruga trupeasca soarele sparge plafonul de nori in singura pata albastra de pe cer.

Acum simt ca sunt simpla si completa. Ca exist. Doar exist.