Momente

Photo by John Baker on Unsplash

Petrecem mult in viata cu gandurile noastre. Spunem mult prea des – ca nu avem timp. Dar, daca te-as pune sa pui pe hartie cate minute si ore traiesti intr-un dans temporal care te lasa fara energie si resurse emotionale, ia sa vezi uimire!

Si poate ca nu calatoria prin timpi ar fi problema, ci modul in care o facem si scopul cu care ne plimbam.

Cand ii dai “back” si “rewind” la minte – ajungi sa retraiesti la noi si noi niveluri TRECUTul. Ceea ce a fost o durere ajunge un conflict, apoi capata dimensiuni de telenovela, ii mai pui sare si piper si l-ai facut thriller dramatic, dupa care nici Apocalipsa biblica nu mai egaleaza intamplarea. In felul asta te re-traumatizezi, re-enervezi, re-iriti, re-revolti… iar cuvintele si intamplarile isi pierd sensul cu care au fost spuse sau facute.

Ai intalnit vreodata situatii in care cineva cunoscut s-a certat cu altcineva cunoscut, iar tu stii una dintre versiuni, si cand o zici in partea ailalta te trezesti cu “pe bune? asta a inteles X? Doamne, da’ nici prin gand nu mi-a trecut… eu am zis de aia si de ailalta” … Ca si cum nu s-ar vorbi despre aceleasi momente si vorbe 🙂

Cand o lamuresti cu trecutul si incepe sa te sece la ficati si migrene, treci la PREZENT. Meditatii, senzatii, experiente, fii prezent, iubeste-te, simte-te, observa-te. Iti propui sa lasi tot ce-a fost, sa stergi cu guma vietii – care o fi aia. Sau incepi sa ingropi totul – sufletul si mintea asta au tone de pamant cu muuuulte chestii ingropate – pesteri, buncare, cimitire, nu stiu ce sunt, dar sunt!

Ca sa nu mai zic ca-ti iei replici de “egoism” si “buricul pamantului” si “vai, ce te-ai schimbat, draga!”. Plus ca exagerarile care apartineau trecutului le faci acum prezentului, punand creierul dragutul sa rumineze (adica inversul lu’ sa mediteze) la ce-or gandi cu adevarat cei de pe langa tine…

Cum necum insa, ca branza aia de-o aduceam de la bunica, stii? Mai racaiam coaja aia galbena de pe ea, dar tot ma traznea mirosul cand deschideam frigiderul … pai pana nu consumi “branza” cumva, degeaba racai coaja, degeaba o mai pui intr-o casoleta mai ermetica…

Asa, trecutul se duse cu ale lui la groapa, prezentul nu-i nici el mai dihai… Noroc ca avem VIITORUL – colt cu Dacia, cum zicea tata – adica doua strazi din Bucuresti care se intersecteaza.

Viitorul suna bine numai in reclame. In realitatea subiectiva din mintea omuletilor el are ori aspecte fantasmagorice, ori perspective himero-morgane. Cum necum, day-dreamingul sau vision-boardingul sau wishful thinkingul pun o presiune pe biata vietisoara noastra de nu mai ai loc sa traiesti de atatea rezolutii, obiective, milestone-uri, termene, planuri si pasi si etc. Iar apocalipsa apocalipselor este ca totul pare si mai infricosator cand te gandesti cum sa fie cand ajungi la destinatie, asa, ca suitul pe un Everest de unde nu mai ai voie sa te intorci.

Si stau sa ma intreb. Noi cand traim? Care e, de fapt, TIMPUL?

Cand sunt si cand nu mai sunt?

Ce este, de fapt, 2018? Sunt macar 365 de amintiri? Nicidecum!

Dar 2019? Vor fi 360 de provocari? De oportunitati? De potentialuri? Nu prea… ziua de maine deja e destul de sigura cu ce va fi, asa-i? Si poimaine la fel.

Nicio groapa nu astupa durerea cu care nu esti gata sa te intalnesti si sa o privesti in ochi.

Nicio atentie nu iti aduce focus si claritate daca nu iei o pauza sa te reincarci “acum”.

Niciun vis nu ajunge la implinire din frica si spaima sau din impunerile altora – oricat ar fi ei de bine intentionati.

Asa ca lasa ingropatul si ara pamantul trecutului. Baga mana in punga prezentului si planteaza semintele a ce iti doresti, macar pentru raspoimaine.

Da, ar fi bine sa intelegi ca, daca vrei si altceva decat grau sau fasole (nu ca astea ar creste sa faca spic si boabe in 3 zile dar, na, vorbim de un “maine” metaforic), ar fi bine sa bagi strategic si niste mere, ghinde sau conuri, bambus, trandafiri, rosii si castraveti, fag si nuc si, da, studiaza si rolul buruienilor.

Mai degraba decat poze pe vision board, viseaza pentru viitor cum va fi drumul pana la destinatie, cu cine il parcurgi, pe unde te opresti, ce vrei sa vezi si sa auzi si sa simti pe unde vei merge. Proiecteaza emotia in detaliu in loc de zerourile din cont.

Si, nu in ultimul rand, fii cine esti si devino persoana care poate spune “multumesc” vietii.

Nu stiu

Cu ce umpli golul din tine care ramane dupa acest raspuns?

Uneori apar raspunsuri care ii invinovatesc pe altii si care ne tin captivi in victimizare, neputinta, lipsa de perspective si de oportunitati.

Insiram cauze, scuze, explicatii, justificari, motive… cate am putea sa includem intr-o intreaga enciclopedie.

Alteori raspunsul este o durere imensa. Sau spaima… sau furia… Retraita din nou si din nou si din nou. De nici nu mai stim cand am suferit mai mult: cand ne-a durut prima oara sau acum, a suta mia oara cand spunem povestea si inca ne trec fiorii si lacrimile ne stau (sau nu) in gat?

Si altadata se iteste mic, timid si plin de inocenta, EU-l. Cu mutrita ca puiul proaspat trezit din somn, cu ochii mari si curiosi de tot ce vede in jur, cu mainile pipaind ce pare a fi jucarie si cu picioarele alergand incoace si incolo, strabatand parchetul sufrageriei precum Columb apele oceanului cautand Americi.

Dar EU nu stie … cine ar putea fi si cum te-ar putea ajuta sa raspunzi la intrebare. EU doar stie ca nu stie si i cam rupe de orice altceva. EU stie ca ESTE si ca ARE si ca FACE. Ce? Orice … acum, clipa de clipa, curios, cu ochii mari, ca si cum vede totul pentru prima data. Ca si cum poate lua totul de la capat pe alt drum, cu alte resurse si, desigur, cu alt rezultat.

EU doar ESTE. <3

De la Craciun la Anul Nou

Nu stiu exact ce mi-a venit cu tema asta, dar parca totul pluteste in jurul meu… ca si cum as fi scufundata in zapada de-afara.

Nu ma innebunesc neaparat dupa semnificatia religioasa a momentului, dar trebuie sa recunosc ca ancorele personale si colective sunt atat de puternice, incat imi simt fata hlizita la gandul surprizelor de sub brad…

Sesizez peste tot miros de bunatati porcesti, arome de turta dulce si vin fiert, imi crantane deja dintii la gandul nucii din cozonac.

Ma distreaza parintii veniti la magazin cu cei mici, pretinzand ca trebuie sa ii faca poze clare lu’ elfu’ lu Mos Craciun, sa fie sigur ca primeste ce isi doreste. Mor de ras la incurcatura in care sunt pusi unii de aia mai isteti:      “ce vreau anul asta e secret. Nu ai zis tu ca piticii se uita sa vada daca sunt cuminte? Mai mult ca sigur ca deja stiu ce imi doresc!”

Ma si intristeaza cateva lucruri – taiatul brazilor ma termina! Nebunia asta de buricul pamantului care e fiinta umana – sa aiba perfectiunea fix in mijlocul sufrageriei – mi-aduc aminte cu nostalgie de bradutii subtirei si cam cheluti de pe vremea cand eram eu copil, dar stiam ca sunt crescuti in pepiniere special pentru acest eveniment. Acum se invartesc niste burtosi si botoxate pe langa o superbitate a naturii si tot stramba din nas ca nu e “bogat si simetric”!!! Of! Of!

Ma mai intristeaza teribil tensiunea din si dintre oameni. Goana dupa mancare; lipsa de respect pentru cel de langa; sa apuc sa iau eu; sa fiu un centimetru in fata altuia la coada; sa tip mai tare sa mi se faca dreptate sau sa obtin ceva mai repede; sa urlu la cel care nu m-a servit la standardele curtii regale din capul meu, unde sunt printesa sau rege; sa atac ca sa ma apar; sa las masina blocand singura cale de acces ca, deh, pe unde sa trec?; sa critic, sa ma vait in gura mare, sa zic orice opinie am, numa’ sa zic. 

Si cel mai trist si trist – furia revarsata asupra copiilor sau a celor dragi. Tone de nervi pentru intrebari inocente, pentru pareri neutre, pentru gesturi altfel de neobservat.

Nu prea inteleg ce se intampla si cum scoate atata durere si neliniste presiunea acestui “de Craciun fii mai bun”. Pentru unii pare o incercare de netrecut. Am vazut copii zgaltaiti si plesniti si pedepsiti: “sa nu te mai misti din carut”. Am auzit barbatul spunandu-i nevestei “taci dracu din gura” desi femeia fusese izbita cu cotul si ii atrasese respectivului atentia. Am fost martora discutiilor, in gura mare, dintre casiera nemultumita si sefa ei, amandoua plangandu-se de aglomeratia “astora care zici ca au innebunit cu cumparatul”.

Cam asa suntem, ca perioada asta a anului. Ne tot nastem si speram sa fim mai buni, dar ajugem sa facem si sa ne reintalnim tot cu ce nu ne place si ne enerveaza. Ne innoim pe dinafara si nu ne mai stim pe dinauntru. Ne agitam zile intregi pentru cateva ore de bunatate pe care le stergem apoi ca si cum nu ar fi fost. 

Ca o lista de to-do pe care tre sa o bifezi cu subpunctele aferente. 

Poate sunt mai nostalgica anul asta, o fi si de la varsta. Simt nevoia sa ma intorc in amintirile din copilarie, in acel “acum” care parea etern. Alb de zapada. Lucind de luminite si globuri. Mirosind a copt si a esenta de vanilie. Cu gust dulce-intepator de vin fiert si aroma invaluind totul de sarmale si carnati.

Da, poate uneori inseamna a avea cate ceva din toate astea ca si stii unde , cine si de ce esti.