Pare ca se asterne linistea si peste Craciun si Anul Nou. A venit si trecut valul cu poze de cozonaci si brazi impodobiti; apoi cadouri; masa si petrecere; cozonacul in sectiune si sarmalele ornate cu rotocoale aburinde de mamaliguta calda. Au stat la rand invitatiile de last minute la revelioane, tzoalele doamnelor si domnisoarelor; pozele de pe DN1 din cele 4 ore de trafic a cate 1 km fiecare.

Artificiile, neaparat!

Un pic mai vehemente si-a facut simtita spuma sarata din valurile de rezolutii, promisiuni, mutat obiectivul de pe anul trecut pe anul asta si … acum… cam gata.

Hai ca mai sunt doar cateva mai curajoase care-si declara lupta cu kilele; copiii sunt inca in vacanta si mai vedem mesaje de pe la munti, bunici, lego in sufragerie …

Dar zau e liniste. Peste politica, peste sanatate…mai agita media spiritele pe ici pe colo.

In rest… s-aude musca bazaind.

Asa imi imaginez ca era in padure, langa sicriul ala de clestar a lu’ Alba-ca-Zapada. Le pierise piticilor cheful si de plans si de tot. Mai aduceau o floare sa le-nlocuiasca pe alea ofilite, mai mangaiau o veverita…

Dar in rest… nimic. Nu tu o speranta, nu tu vision-board, nimicuta.

Mie una Alba-ca-Zapada nu mi se pare doar o poveste despre invidie si frumusete. Este o poveste si despre fuga si teama. Despre cedarea in fata puterii supranaturale; dar refugiul, culmea, este tot magic. Este o poveste despre speranta, da…dar si despre o asteptare fatalista mult prea indelungata. Doar in poveste se poate ca frumoasa sa mai fie la fel si peste 100 de ani (aveau piticii aia fo tehnica de criogenizare cu praf de diamante si rubine sau ce mai scormoneau ei in minele alea. Si, cum naiba or fi facut, de l-au conservat si pe print aidoma).

Si mai zice despre rasa si despre frumusete – care alb si frumos este mai mereu fie victimizat fie preaslavit.

Vestea buna este ca e misto, avem nevoie de magie, de imaginatie, de visare. Avem nevoie sa externalizam speranta, ca sa putem sa o ducem in gandurile noastre.

Insa am si o veste rea (na, stiati ca asta urmeaza, da?) Vestea rea este ca nu poti sa externalizezi creatia. Munca si drumul si sudoarea si pastrarea frumusetii si a sperantei vii… este ceva de facut zi de zi, minut de minut.

In viata de dincolo de Padurea Fermecata piticii te halesc si veverita se bate parte-n parte cu tine pe nuci si alune. Printul si-a gasit demult pe alta si pana si Mama Vitrega se duce in retreat in Bora-Bora, sa-si schimbe sangele cu vreun tanar instructor de surf.

Si in lumea si mai dincolo de lumea de dincolo de Padurea Fermecata – fetele frumoase sunt vandute la kilogram si vanatorul le protejeaza inimile si ….marul… ca aduce bani. Iar muncitorii din mina scot aur pentru altii, iar ei duc la copii pe masa funingine si amar.

Nu, nu exista fericire si iubire fara a-ti acorda respect tie zi de zi.

Nu, nu exista cariera care sa pice din cer si “noroc” – exista multe nopti nedormite si carti citite si vise urmarite cu pasiune.

Nu, nu exista independenta financiara fara sa fii pus ani la rand osul la treaba sa creezi produse si servicii care satisfac profesionist nevoi reale.

Da, sigur, exista copii de bani gata. Si miliardari. Vreo 2000 in 2017. Din peste 7 miliarde de oameni.

Sa-mi arate si mie cineva pe ala /aia care a gasit banii la coltul strazii.

Asa, si? Ce vreau sa zic cu toate astea? Ca nu poti sa stai sa fii Alba-ca-Zapada. Si nu poti sa stai nici sa fii Printul Fermecat!

Asa ca, scuipa bucata aia de mar otravit care-ti sta in gat si te ineaca de invidie ca n-ai;

sau de frustrare ca nu poti;

sau de ciuda ca nu esti. Pana la urma amarata asta otravita ingrijea, in puii mei, o casa cu 7 barbati!

Si tu, Printule, da-te jos de pe cal si lasa-ti sabia de-o parte, ca tot ce poti face mai bine este sa tai cu ea din mandria care te face sa crezi ca, daca ai ceva in plus in pantaloni, devii brusc un zeu.

Viata ii recompenseaza pe cei care investesc in ea. Actiune. Pasiune. Munca. Invatare.

Nenorocita aia de Lege a Atractiei, de-a ametit-o lumea si nu mai intelege nimeni nimic din ea

f u n c t i o n e a z a. Pentru ca nu este despre a-ti atasa un cabestan in creier si sa arunci un carlig spre un Ferrari, apoi sa stai intins in pat cu telecomanda in mana la teveu si sa invarti in gand cablul care atrage masina spre tine.

Ci despre a planta, in gradina vietii tale, semintele a ceea ce vrei sa mananci. Sa faci tot ce trebuie sa creasca acea plantatie. Sa nu astepti mere, daca ai sadit pruni. Sa fii gata sa pierzi o recolta si sa o iei de la capat cu tot atata drag.

Sa umbli in smerenie si recunostinta pentru tot ce ai si cu constiinta a tot ce ai si nu folosesti.

Cam asta am vrut sa va spun.

Stati pe-aici. Mai sunt cateva povesti pe care nu le mai suport! 🙂

La multi ani!

 

1 Comment

Leave a Reply