Este aproape ora de trimitere al celui de-al treilea newsletter si eu inca stau cu ochii pe foaia alba a Word-ului.

Am o tema stabilita in calendar, dar nu ma atrage deloc, nu ma inspira, ba chiar ma blocheaza.

Blocajul devine de-a dreptul frustrare.
Ca nu sunt gata la timp.
Ca nu ma organizez fix cand e ceva mai important pentru mine.
Ca am setat niste asteptari si nu voi livra conform cu ele.

Ale cui asteptari? Ale mele. Si ale altora. De fapt, astea chiar mai importante!
F$%%&!

De la frustrare si toate gandurile astea pana la teama si vinovatie este doar un pas. Teama ca o simpla stangacie poate fi interpretata ca lipsa de profesionalism.

Frica de a stii ca exista aceasta expunere, ca si cum ai fi in lumina unor reflectoare, unde machiajul tre sa fie perfect chiar si peste cosul inflamat care a aparut, intr-o zona mult prea vizibila a fetei, fix ieri seara!

Cosul ala are dimensiuni apocaliptice.
Nici nu poti gandi ca ceea ce transmiti este de fapt, ceea ce asteapta lumea de la tine.

Habar nu ai, in acele momente, ca e ok!

Si altii au un cos, un fir dus la ciorapi, un colt de guler necalcat suficient sau ah! ingrozitoarea bucatica de mancare intre dinti (desi Dumnezeu e martor ca ai frecat cu raspundere periuta aia de dintii tai, in aceasta dimineata).

Sau poate fix de aia si teama si cosul au aceste aspecte de catastrofa galactica. Pentru ca te uiti prea mult la suprafete.

Pentru ca nu urmezi macar inca o bucatica din lantul de cauzalitate. Cum ar fi daca ai stii ca firul este dus la ciorapi pentru ca, atunci cand a plecat de acasa, cel mic i-a dat o imbratisare puternica si avea un omulet de Lego in mana?

Te astepti la ceva anume, maret, profund, inaltator, revelator, transformator.

Ceva care sa faca sens pentru tine. Care sa intareasca speranta, sa-ti arate calea, sa-ti raspunda repede si in 5 pasi la “Cum?”.

Vrei asta cu tot dinandinsul, cauti, citesti, intrebi, inveti, te expui.
Si totusi, la un moment dat, totul se opreste intr-un fir dus la ciorap.

Fiindca, in acelasi timp, cauti confirmarea fricii tale si motivatia furiei. Vrei cu tot dinadinsul sa ti se implineasca profetia pe post de “cobe” ca e greu, nu pentru tine, nu acum, ba chiar e imposibil!

Stiam eu! Iti spui cu of, cu un soi de durere voluptoasa. Cu un regret dupa ce ar fi putut sa fie. Dar si cu un oftat de usurare ca nu a fost.

Dar vine un moment… zau vine! Cand esti tu pregatit, asa, in toata fiinta ta. Cand stii si simti tu ca poti sa spui “gata” nu ca un copil razgaiat, ci asumat, cu intonatie, din strafundul ala de inima… cu un zambet simplu pe fata si cu sclipirea aia de “acum e momentul meu” in ochi.

Clipa cand o foaie alba nu te mai sperie, caci stii ca, daca te arati cu tot ce are si este fiinta ta in acel moment, tot ce se poate intampla este sa se regaseasca oricine altcineva in tine…

In tine si in suprafata, devenita transparenta… a ciorapilor tai cu firul dus, a fondului de ten de sub care iese, triumfatoare, dovada ca esti autentic, in intregimea putintelor si neputintelor tale, in splendoarea lipsei de inspiratie si in profunzimea esentei de a fi doar un om.

Deci…fete sau suprafete? Transparente!

Cu drag,
Anda-Luiza Stefan – Coach & Trainer

Leave a Reply