Pe lista mea de obiective de anul trecut era trecut in top 3 sa am un site, unde sa prezint serviciile mele de coaching.

Alesesem si cel mai potrivit moment sa il “lansez” – pe 1 noiembrie, la fix un an dupa ce imi dadusem demisia din banca.

Numai ca, pe 1 noiembrie, viata noastra era arsa #colectiv. Imi cautam la telefon copilul cel mare, care doar printr-o intamplare nu a fost atunci acolo, alaturi de prietenii ei, din care unii astazi nu mai sunt.

Apoi am zis ca il voi prezenta pe 12.12 – de ziua mea. Doar ca, intre timp, samburii neincrederii au incoltit buruieni in mintea mea si am hotarat ca site-ul nu arata cum vreau eu… nestiind, desigur, cum sa fac de fapt.

M-am invartit in jurul lui, am mai cerut un sfat ici colo dar… nimic nu imi convenea…fiindca, de fapt, nu eram pregatita.

In viata profesionala – ma rog, si in cea personala, dar nu atat de evident – este important sa stii “de ce” faci ceea ce faci. O spun toate manualele, o striga toti marketerii… gasesti “de ce-ul”sub diverse forme – brand, misiune, viziune, valori, statement-uri, tag-uri…

“De ce-ul” meu parea atat de simplu – sa ajut oamenii sa isi descopere si reconstruiasca increderea in ei, autenticitatea, strategiile proprii de a duce o viata fericita, implinita si in armonie. Sa contribui la o lume mai buna, sa aduc zambetul pe fata macar a unui om.

Numai ca lucrurile nu stau chiar asa… Drumul logic, cerebral, este simplu. Drumul intern, emotional, mi-a luat mai mult, caci nu prezint aici doar un “serviciu” si o misiune. “De ce-ul” este propria mea crestere si invatare si este greu sa te arati imperfect – pana cand mi-am dat seama ca am ajuns sa nu mai umblu pe drumul vorbelor mele pentru altii. Ca ma judec si ca mi-e teama ca nu sunt suficient de buna.

Aici sunt EU! Cu sufletul gol pe tava acestui landing-page. Cu maretia si fricile mele. Cu puterea de a face lucruri invatate si stiute si vulnerabilitatea in fata acceptarii si a validarii.

De fapt, nimic nu este despre vanzare si clienti… totul este despre mine. Despre povestea mea, despre evolutia mea, despre drumul meu si modul in care inteleg si accept ca am ajuns deja la destinatie, dar traiesc pentru a imi aduce aminte cum am facut asta.

Unde intervii tu, cel care citesti asta acum? Pur si simplu avem aceeasi poveste. Mergem impreuna pe acelasi drum, asa cum Dorothy a calatorit alaturi de tovarasii ei catre Vrajitorul din OZ. Avem si tu si eu raspunsul la intrebarile noastre, doar ca e nevoie sa strabatem drumul pentru a ne regasi.

Pe curand!

Leave a Reply